Unde gasesti frumusetea...
... si mai ales in noi
marți, 13 iulie 2010
joi, 8 iulie 2010
Stateam zilele acestea si meditam asupra iertarii. Incercam sa patrund in esenta acestui fenomen si involuntar eram asaltata de intrebari. Cum se face ca unii iarta destul de usor, altii doar se prefac ca iarta, iar unii nu iarta si nici nu uita pe veci, aratandu-se mereu dusmanosi?
Probabil ca iertarea in sine este un proces psihologic destul de complex ce depinde de la om la om, de la caracter la caracter.
Eu cred m-as incadra in categoria celor ce se prefac ca iarta, caci ce-i drept de iertat iert destul de repede, dar asta se intampla doar prin simple vorbe, caci sufletul ranit nu poate ierta, doar se amageste prin uitare si sunt ferm convinsa ca multi iertam, dar de uitat nu uitam. Ranile se vindeca cu timpul, dar cicatricile tot raman.
Judecand dupa un alt aspect de asemenea foarte important, ma gandesc la ce drept avem sa judecam pe cei care gresesc. Toti gresim, iar o povata ne invata ca a gresi este omeneste. Asa ca am putea defini iertarea ca fiind actul prin care noi insine admitem ca in fond suntem ca toti ceilalti, suntem oameni. Gresim si invatam din greselile noastre, ne maturizam cu ele si invatam sa traim.
Iar daca noi iertam, nu o facem doar pentru linistea noastra spirituala, o facem si pentru celalalt. Incercam sa echilibram catusi de putin psihicul tulburat de atata zbucium, tocmai cu scopul de a capata o oaza de liniste. Ce-i drept ar fi mai simplu pentru noi daca fiecare gest de iertare l-am intelege ca pe un nou inceput. Am ierta mai usor, dar apoi si intentia de a cadea in ispita pacatului ar fi mult mai mare.
De ce sa nu iertam? Nu e mai bine oare sa traim intr-o comuniune permanenta alaturi de toti si toate cele ce ne inconjoara? E atat de greu sa lasam de la noi, sa fim mai indulgenti si sa privim lumea din unghiuri diferite ? (Puneti-va aceasta intrebare zi de zi, privindu-va in oglinda si veti vedea ca rezultatele nu vor intarzia sa apara). Poate ca nu, dar capacitatea iertarii umane este greu de descifrat, fiecare cu conceptiile lui, unele mai bune, iar altele mai rele, dar daca am lupta sa le schimbam cu siguranta ca am trai intr-o lume mai buna.
" Fiecare om ar trebuii sa aiba un cimitir personal respectabil, in care sa poata ingropa greselile prietenilor lui"
Probabil ca iertarea in sine este un proces psihologic destul de complex ce depinde de la om la om, de la caracter la caracter.
Eu cred m-as incadra in categoria celor ce se prefac ca iarta, caci ce-i drept de iertat iert destul de repede, dar asta se intampla doar prin simple vorbe, caci sufletul ranit nu poate ierta, doar se amageste prin uitare si sunt ferm convinsa ca multi iertam, dar de uitat nu uitam. Ranile se vindeca cu timpul, dar cicatricile tot raman.
Judecand dupa un alt aspect de asemenea foarte important, ma gandesc la ce drept avem sa judecam pe cei care gresesc. Toti gresim, iar o povata ne invata ca a gresi este omeneste. Asa ca am putea defini iertarea ca fiind actul prin care noi insine admitem ca in fond suntem ca toti ceilalti, suntem oameni. Gresim si invatam din greselile noastre, ne maturizam cu ele si invatam sa traim.
Iar daca noi iertam, nu o facem doar pentru linistea noastra spirituala, o facem si pentru celalalt. Incercam sa echilibram catusi de putin psihicul tulburat de atata zbucium, tocmai cu scopul de a capata o oaza de liniste. Ce-i drept ar fi mai simplu pentru noi daca fiecare gest de iertare l-am intelege ca pe un nou inceput. Am ierta mai usor, dar apoi si intentia de a cadea in ispita pacatului ar fi mult mai mare.
De ce sa nu iertam? Nu e mai bine oare sa traim intr-o comuniune permanenta alaturi de toti si toate cele ce ne inconjoara? E atat de greu sa lasam de la noi, sa fim mai indulgenti si sa privim lumea din unghiuri diferite ? (Puneti-va aceasta intrebare zi de zi, privindu-va in oglinda si veti vedea ca rezultatele nu vor intarzia sa apara). Poate ca nu, dar capacitatea iertarii umane este greu de descifrat, fiecare cu conceptiile lui, unele mai bune, iar altele mai rele, dar daca am lupta sa le schimbam cu siguranta ca am trai intr-o lume mai buna.
" Fiecare om ar trebuii sa aiba un cimitir personal respectabil, in care sa poata ingropa greselile prietenilor lui"
Se spune ca odata, intr-o vara nespus de fierbinte si secetoasa, doi prieteni strabateau impreuna desertul. Ca sa le treaca vremea mai repede, povesteau vrute si nevrute si, cum nu rareori se intampla, la un moment dat au ajuns sa se certe, iar unul dintre ei l-a lovit pe celalat peste obrazul drept. Te-ai astepta ca acesta din urma sa-i fi intors si pe cel stang?
Nu, nu a fost asa, ci prietenul lovit peste fata, fara sa spuna nici macar un singur cuvant, s-a aplecat si a scris in nisip:
“ASTAZI, PRIETENUL MEU CEL MAI BUN M-A LOVIT PESTE OBRAZUL DREPT.”
Si-au continuat drumul impreuna si, intr-un tarziu, au ajuns la o oaza, unde au hotarat sa faca o baie. Cel lovit peste obraz si-a pierdut echilibrul si a alunecat spre partea maloasa, riscand sa fie inghitit in adanc, dar mana puternica a prietenului sau l-a tras afara.
Dupa ce si-a revenit din spaima prin care trecuse, cu mana inca tremuranda, cel salvat a daltuit in piatra:
"ASTAZI PRIETENUL MEU CEL MAI BUN MI-A SALVAT VIATA !"
Cel care isi lovise cel mai bun prieten, l-a intrebat:
- Cand te-am lovit peste obrazul drept, ai scris ce-am facut in nisip, iar acum, ca te-am salvat, daltuiesti in piatra. De ce ?
Dupa cateva clipe de tacere, cel intrebat raspunse:
- Cand cineva te raneste, fapta lui ar trebui incredintata intotdeauna nisipului, de unde vantul iertarii o poate sterge; insa cand cineva iti face un bine, trebuie sa-i daltuiesti fapta in piatra, de unde nici ploaia, nici vantul n-o pot sterge niciodata.
INVATA SA -TI SCRII DURERILE PRICINUITE DE ALTII IN NISIP, IN SCHIMB BINECUVINTARILE, DALTUIESTE-LE IN PIATRA!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
