Pe prispa casei sta un batranel , pe a carei fata plecata timpul si-a pus adanc amprenta. De zambit, nu mai zambeste demult...Doar in ochi poarta o sclipire neobisnuita, pe care de la un timp nici nepotul sau nu o mai poate deslusii. Cu mainile la tample si cu privirea in podea incepu sa vorbeasca din barba grea ce-i acopera fata: " Taica, vremuri grele mai traim noi in zilele astea, si ne chinuim care cum poate. Am fost plecat pe front si Dumnezeu m-a scapat... dar acum o sa mor cu zile, ca bani sa-mi iau o paine n-am. Ma uit la voi astia tineri, cum va insurati si stati pe drumuri ca nu aveti unde muncii, si nici case, si nici un capatai. Noi am mai gustat din viata, dar voi taica pare-mi-se ca n-aveti nici o speranta. Daca de mici copii au ajuns sa stea ca lupii la prada, sa manance din gunoaie si dumnezeu stie pe unde-or mai dormii... si fetele taica, au ajuns sa se vanda de fecioare... Doamne ce viata cruda si ce lume necajita! Citesti pe fata oamenilor ca nu mai au pofta de viata, merg pe drum abatuti de parca sunt surzi si muti...s-ajunga ei sa-si dea foc ca n-au ce pune pe masa! Of taica, mare suparare! ''